Art. 383 Cod civil
Textul legii
(1) La desfacerea căsătoriei prin divorț, fiecare dintre soți poate alege să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei sau să revină la numele purtat anterior. Instanța ia act de această manifestare de voință prin hotărârea de divorț
(2) Dacă soții nu aleg numele pe care îl vor purta după divorț, fiecare dintre foștii soți va păstra numele purtat în timpul căsătoriei
O grilă pe acest articol
- se pierde de drept, foștii soți neputând conveni păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei;
- poate fi păstrat numai pentru motive temeinice, cu încuviințarea instanței, dacă nu a intervenit o înțelegere între soți;
- rămâne cel purtat în timpul căsătoriei ori de câte ori foștii soți nu au ales, la divorț, numele pe care îl vor purta.
Vezi răspunsul și explicația
Răspuns: C
C reproduce art. 383 alin. (2) C. civ., în forma dată prin Legea nr. 57/2026: dacă soții nu aleg numele pe care îl vor purta după divorț, fiecare dintre foștii soți va PĂSTRA numele purtat în timpul căsătoriei. A este greșită: alin. (1) îngăduie fiecărui soț să aleagă între numele din căsătorie și cel purtat anterior. B predă regula veche — cerința motivelor temeinice și încuviințarea instanței au fost înlăturate prin aceeași lege, care a răsturnat soluția de principiu.
Ce trebuie reținut pentru examen
Art. 383 alin. (1) și (2) C.civ. Dacă nu a intervenit înțelegere și nici încuviințare, fiecare fost soț poartă numele dinaintea căsătoriei (art. 383 alin. 3 C.civ.).
Art. 383 alin. (2) C.civ. prevede că, dacă soții nu aleg numele pe care îl vor purta după divorț, fiecare dintre foștii soți va păstra numele purtat în timpul căsătoriei. Revenirea la numele anterior este doar o opțiune a fiecărui soț potrivit alin. (1), nu regula supletivă, iar instanța nu dispune revenirea la numele anterior pentru motive temeinice, ci doar ia act de manifestarea de voință a soț
Art. 383 alin. (1) C.civ. conferă fiecărui soț dreptul de a alege între păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei și revenirea la numele purtat anterior, instanța limitându-se să ia act de această manifestare de voință prin hotărârea de divorț. Textul nu mai condiționează păstrarea numelui de acordul celuilalt soț și nici de existența unor motive temeinice încuviințate de instanță.